Am lacrimi în ochi, vă spun cinstit, nu m-am putut abține, pur și simplu această ceremonie a înmormântării m-a făcut să lăcrimez un pic, un pic mai mult. M-a făcut să îmi pun întrebări existențiale... Care este scopul acestei vieți? Suntem atât de mici și de neînsemnați, neajutorați în comparație cu întreaga natură, insignificanți în comparație cu întregul Univers, și totuți existăm, și totuși ne facem treburile pe Pământul acesta, unii mai bine, alții mai puțin bine, fiecare după măsura sa, însă în momentul în care moartea vine, se trage linie, se adună și se scade tot ce a fost bun, și ce rămâne? Ce a fost mai important, ce i-am ajutat pe cei din jurul nostru, pe semenii noștri, și nu numai pe prieteni ci și pe necunoscuți, dușmani sau chiar animale.
Toate actele noastre au o însemnătate extraordinară și în același timp nu au niciun sens, acesta este paradoxul existenței noastre, peste 100, 200, 300 de ani, trebuie să fi realizat extraordinar de multe pentru a putea fi cel puțin ținut minte de către o persoană de pe acest Pământ, ca să nu mai vorbim de generații întregi care să se ghideze după exemplul nostru, după modul în care noi am reușit să ne trăim viața în așa natură încât să devină inspirație pentru toți ce vor urma.
Acest profesor va fi ținut în sufletele tuturor celor ce i-au fost elevi, tuturor celor cărora le-a predat ceva, deoarece a făcut-o cu sufletul, și nu din alte considerente, a iubit oamenii cum ar trebui fiecare dintre noi să o facem și uite, aceasta este una dintre răsplăți pe care o primește, cealaltă este memoria bună care va sta în mintea elevilor săi cât timp aceștia vor trăi, iar a treia ar fi cea din partea lui Dumnezeu.
No comments:
Post a Comment